Tag Archives: Soare

Din oameni mici catre dumnezei

O autobiografie trebuie sa se adreseze lui Dumnezeu, si nu oamenilor. Natura insasi iti da un certificat de deces cand te povestesti muritorilor. Nefericirea de a nu fi destul de nefericat…
Sa nu mai poti trai decat deasupra sau sub spirit, in extaz sau imbecilitate! si cum primavara extazului moare in trasnetul unei clipe — apusul obscur al imbecilitatii nu se mai termana niciodata. Fioruri prelungi de nebun beat, tandari si gunoaie risipite in sange oprindu-i mersul, lighioane scirboase spurcand gindurile si draci carind idei printr-un creier pustiit… Ce vrajmas a biruit spiritul? si ce substanta de-ntuneric hraneste atata noapte? Groaza ce se-ntinde la poalele imbecilitatii inalta aburi de adormire muta si viata tace resemnata, in ceremonialul funebru de-ngropare a spiritului. Un vis de monotonie neagra caruia locasurile de veci sunt prea inguste imensitatii lui crepusculare.

Idiotenia este o groaza ce nu poate gindi asupra ei insasi, un neant material. — cand separatia de tine insuti prin reflexie isi pierde din tarie si n-ai distanta de propria ta groaza, o introspectie atenta te obliga la o privire frateasca spre idioti. Ce mare boala este groaza! Cu fiecare zi suntem mai singuri. Ce grea si ce usoara trebuie sa fie ultima! Dupa ce-ai adunat cu truda si cu harnicie atata izolare, sentimente de proprietar te-mpiedica sa mori cu cugetul impacat. atat avut fara mostenitori! Spulberare este cuvintul pentru rosturile din urma ale inimii.. Azvirlit in preajma propriului gol, spectator al unei poezii despuiate, incapabil de a te dezmetici dintr-o mihnire rece — vidul launtric iti descopera nedetermanarea infinita ca forma a ispasirii. In plina lumana sa te gindesti la noapte, sa-ti fuga cugetul spre ea in mijlocul amiezei… Soarele nu numai ca nu invinge intunericul, dar mareste pina la suferinta aspiratia nocturna a sufletului. De ne-ar servi azurul de pat si soarele de perna, sfirseala voluptuoasa ar chema noaptea spre a-si indestula nevoia de oboseala vasta. Tot ce in noi este dimensiune nocturna plamadeste un revers sumbru al infinitului. si astfel, sfirseala din zile si din nopti ne duce spre o nesfirsire negativa.

Singuratatea este o opera de convertire la tine insuti. Se intimpla insa ca, adresindu-te numai tie, ceea ce ai mai bun devine independent de identitatea ta fireasca. si astfel te adresezi cuiva, altuia. De aici, sentimentul ca nu esti singur de cate ori esti mai singur. Daca soarele ar refuza lumii lumana, ultima zi de stralucire ar asemui-o ranjetului unui idiot.
cand ai murit lumii, ti-e dor de tine insuti si-ti consumi ce-ti mai ramane de trait intr-o nostalgie neimplinita. Dumnezeu este un vecin fata de exilul eului nostru, care ne face sa ne cautam pe alte tarimuri si sa nu fim niciodata in apropierea noastra, prin soarta inaccesibili noua.